În realitate, pe preşedintele Klaus Iohannis îl contrazic propriile destăinuiri. În 2014, a spus într-un interviu la Realitatea TV – fără a da date exacte- că a fost în faţa Casei de Cultură a Sindicatelor din Sibiu să protesteze, iar când a început să se tragă nu s-a mai ieşit în oraş, deci a stat în casă, iar în cartea sa publicată tot în 2014, “Pas cu pas”, a relatat în termeni generali acelaşi eveniment major al României, spunând în plus că atunci când au şuierat gloanţele a fost mai straniu şi i-a fost teamă.
În aceeaşi carte însă, preşedintele Iohannis chiar susţine cu tărie că, în perioada comunistă, şi-a prezentat dispreţul faţă de comunişti prin manifestări “absolut banale”, nu a fost un disident anticomunist, nu exista disidenţă în Sibiu, doar îi ura pe comunişti, nu-i putea suferi, nu l-au tracasat niciodată pentru că el a fost “un anticomunist în privat”.
Klaus Iohannis: “Am strigat în piaţă până au început să şuiere gloanţele. Câteva zile a fost aproape imposibil de ieşit în oraş că se trăgea”
Klaus Iohannis, Realitatea TV, 2014: ”A fost o nebunie totală. Atunci înainte să înceapă lupta armată cum ar veni, înainte să înceapă să se tragă, lumea se adunase în faţa Casei de Cultură. Probabil ştiţi Casa de Cultură a Sindicatelor, toată piaţa a fost plină. Am fost acolo cu toţi prietenii noştri. S-au ţinut speechuri, am strigat toţi “Noi suntem români, noi suntem România”, a fost foarte frumos. Până au început să şuiere gloanţele, atunci lumea s-a împrăştiat. Au început luptele prima dată la Miliţie, pe urmă la Securitate, pe urmă la Armată ş.a.m.d. Şi câteva zile a fost aproape imposibil de ieşit în oraş pentru că se trăgea în toate direcţiile, fără să se ştie exact cine împotriva cui se lupta acolo. După care s-au liniştit lucrurile”.
“Când au început să şuiere gloanţele, a fost mai straniu. Ne-a fost teamă tuturor”
Şi în cartea sa din 2014, “Primul Pas”, editată la Curtea Veche, Klaus Iohannis, povesteşte aceleaşi lucruri: “În 1989, am ieşit şi eu în stradă, împreună cu toţi ceilalţi oameni care au urmat imediat semnalul dat de la Timişoara. Sibiul a fost unul dintre oraşele care au adus sacrificii foarte mari la Revoluţie. Este oraş-martir, cu aproape 100 de morţi, un oraş care s-a angajat instantaneu şi foarte puternic în Revoluţia din 1989. A fost foarte multă violenţă pe străzi, foarte multă spaimă şi foarte multă speranţă. La început, a fost o atmosferă de entuziasm general. Am sperat că răsturnăm regimul- ceea ce s-a şi întâmplat-, până când au început să şuiere gloanţele, şi atunci a fost mai straniu. Au existat momente când ne-a fost teamă tuturor.”
“Mi-am exprimat dispreţul faţă de comunişti prin acţiuni absolut banale. Nu am fost un dizident anticomunist”
Klaus Iohannis arată şi ce făcea el pe vremea comunismului: “Învăţământul superior nu m-a tentat. Am avut faze când am evaluat această opţiune dar în realitate nu m-a tentat. Am predate ani buni, înainte de ’89, în şcoli de provincie, perioadă care s-a suprapus cu ultimii ani ai regimului comunist. Şi eu, şi prietenii, şi colegii mei de şcoală, îi detestam pur şi simplu pe comunişti şi întregul lor sistem. Evident că toată lumea asculta Radio Europa Liberă. La petreceri se spuneau bancuri despre comunişti. La vremea respectivă, în Sibiu nu a existat, după ştiinţa mea, niciun fel de opoziţie organizată împotriva sistemului iar singura formă în care am înţeles eu să-mi manifest dispreţul faţă de comunişti a constat în acţiuni de nesupunere civică, absolut banale. Nu am fost un dizident anticomunist. Doar i-am urât, nu i-am putut suferi. Atât. Erau lucruri banale”.
“Comuniştii nu m-au tracasat niciodată. Eu am fost un anticomunist în privat”
Iohannis explică şi acţiunile sale banale atunci când era dascăl:”Când am ajuns tânăr dascăl, se ţineau ore de informare politică şi, pe rând, trebuia să pregătim fiecare câte un referat de informare politică. În loc de referat, eu am luat ziarul Scânteia, l-am dus la şedinţă şi le-am zis să citească fiecare pe cont propriu, dacă îi interesează. Erau lucruri absolut mărunte, nesenzaţionale, dar nici măcar aşa ceva nu era obişnuit pe atunci. Conducerea şcolii a reacţionat cu acreala cuvenită, ceilalţi au râs. Nu m-au tracasat în schimb niciodată. La şcoală au existat bănuieli şi şuşoteli în legătură cu persoane care ar fi fost informatori, dar nu m-a interesat niciodată acest subiect. Am stat la cozi că n-aveam încotro, eram obligat să o fac ca toată lumea în acele zile. (…) Mi se pare trist că astăzi unii români îl regret pe dictatorul Nicolae Ceauşescu. Eu am fost, cum am mai spus deja, un anticomunist în privat. Am fost împotriva comunismului ca individ, la nivel personal, ca toată familia mea. (…) Sunt un anticommunist covins şi cred că Ceauşescu a fost unul dintre cei mai toxici români.”
Şi continuă: “Mulţi spun că a fost bine pe vremea lui pentru că toată lumea avea o casă şi o locuinţă, deşi toată lumea făcea bancuri la adresa lui. Însă uităm de crimele în masă, de faptul că nu puteam să ne spunem părerea cu voce tare, uităm de viaţa gri, uităm de martiri, de călcarea în picioare a simbolurilor naţionale, de falsificarea istoriei, reţinem doar lucrurile bune ca într-un “filtru roz al memoriei”. Uităm de discriminarea confesională, de faptul că nu puteai să călătoreşti dacă nu erai parte din sistem sau apropiat al sistemului. Vă amintiţi cum ne trezeam la 5 dimineaţă pentru două sticle de lapte? Sau că de multe ori nu aveam ce să punem pe masă? Se pare că am uitat, culmea!, tocmai aceste lucruri. A fost cea mai grea perioadă din istoria recentă a României”.
Klaus Iohannis scrie că la Revoluţie, în ’90, era deja profesor de fizică la Liceul Brukenthal, unde a fost şi diriginte, iar după Revoluţie, părinţii săi cu care nu mai locuia împreună, pensionari fiind, au plecat prin ’92-’93 din ţară, că personal şi-a pus întrebarea dacă să plece sau nu în Germania- în liceu şi după Revoluţie, când majoritatea saşilor au plecat- dar nu a vrut să plece. “Decizia mea a fost, de fiecare dată, să rămân aicim chiar dacă părinţii şi sora mea, plecaseră. Pentru mine, deciziile lor nu au fost argumente pentru a părăsi România. Şi părinţii şi sora mea locuiesc acum în Wurzburg . Când am ştiut că voi candida la Preşedinţie, i-am sunat pur şi simplu şi le-am dat vestea. Nu a fost o surpriză nemaipomenită pentru că ei urmăresc ştirile de aici, în special pe internet sau prin ziarele trimise de noi. Şi vorbim la telefon cel puţin o data pe săptămână, aşa că au ştiut cam în ce direcţie merg lucrurile”.
“În Armată, în Timişoara, la Transmisiuni, am învăţat să cos singur un nasture, să cos o cămaşă. Cred că am gradul de sublocotenent”
Klaus Iohannis mai povesteşte în aceeaşi carte că a făcut Armata în Timişoara, la Transmisiuni. “Cred că acum am gradul de sublocotenent în armată. Experienţa respectivă, în timpul comunismului, a însemnat o totală pierdere de vreme: totul era aberant. Eu pot să accept foarte uşor disciplina dacă înţeleg sensul din spatele ei. Însă disciplina acea era de un nonsens total. De fapt, nu cred că a fost complet greşit ca un bărbat să fie pus să înveţe lucruri care, altfel, nu l-ar fi interesat. (…) În Armată începi să coşi singur un nasture, să-ţi coşi o cămaşă. Singurele lucruri pe care le-am învăţat în cazarmă. Cu colegii m-am împăcat destul de bine, nu există camaraderie în astfel de locuri, asta e o ficţiune. Poate doar în liceu să fi avut aşa ceva, dar în Armată- nicidecum”.
Spre deosebire de propriile relatări şi mărturisiri din 2014, anul acesta însă, cu prilejul aniversării a 30 de ani de la Revoluţia Română din 1989, preşedintele Klaus Iohannis s-a prezentat ca un fanion al luptei anticomuniste.
Începând cu 16 decembrie a susţinut alocuţiune la Timişoara cu prilejul împlinirii a 30 de ani de la Revoluţia Română, a participat la momentul de reculegere şi aprinderea “Candelelor Nemuririi” la Opera naţională Română din Timişoara, a participat la slujba de pomenire a martirilor Revoluţiei Române la Catedrala Ortodoxă Metropolitată din Timişoara, a depus coroane la Monumentul Eroilor, a ţinut alocuţiune în Parlamentul României cu prilejul şedinţei solemne commune de aniversare a Revoluţiei din 1989, a făcut decorări pentru instituţii şi asociaţii care au avut un rol determinant în lupta împotriva comunismului cât şi “în procesul de aflare a adevărului” de care se declara tot timpul dezamăgit, a depus coroane de flori în memoria victimelor Revoluţiei în Piaţa Universităţii, a participat la slujba de pomenire a eroilor Revoluţiei Române de la Catedrala Patriarhală, a fost la evenimentul organizat de Ateneul Român pe aceeaşi temă, ba chiar a participat şi la Marşul “Memorial 22 Decembrie 1989: Suntem alături de ei”, alături, printre alţii şi de premierul Ludovic Orban.
În septembrie 2006, Ludovic Orban a recunoscut public că tatăl său a fost angajat al Securităţii comuniste, având gradul de căpitan în rezervă, iar Securitatea a încercat să-l racoleze când era în Armată iar aceasta a refuzat.
Iar în 2015, Sălajulpurşisimplu.ro relata despre un conflict al şefului Poliţiei Sălaj, colonelul comunist, Viorel Dumitraş, socrului actualului director SRI, Eduard Hellvig, cu seniorul Corneliu Coposu.
În plus, portalul româniacurată.ro a relatat în octombrie acest an cum Klaus Iohannis, preşedinte al României de 5 ani şi bugetar de-o viaţă, îşi ţine blocată şi rezervată de 20 de ani catedra de fizică de la Colegiul Brukenthal din Sibiu.
